În curând va apărea volumul „Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor”, de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.
Precomandă cu autograful autorilor și livrare din 12 noiembrie.
Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oamenilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?
Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.
Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.
Iată, în avanpremieră, un fragment din cartea publicată de Editura Humanitas.
Gabriel Liiceanu: Dragă Andrei, spuneam că atât tragicul, cât şi destinul sunt „concepte măreţe”. Iar când un concept e măreţ, e pândit de supralicitare în detrimentul preciziei şi al rigorii. Toţi vrem să ne împărtăşim din măreţia lui şi, de aceea, toţi trecem prin viaţă hiperbolizând. Pentru că tot ce ni se întâmplă nouă pare important, este firesc ca tot ce ni se întâmplă să capete proporţii pe măsura atenţiei de care ne bucurăm în ochii noştri. Şi cine, când e vorba de viaţa lui, ar fi atât de modest încât să nu vorbească despre ea în termeni de destin? Ca şi tragicul, destinul are accente sublime. Există oare vreun om care să iasă din lume fără să fie convins că a auzit în mai multe rânduri bătaia destinului la poarta vieţii sale? Toţi credem, trecând prin viaţă, că ne-am înfruptat din „măreţia destinului”. Dar asta nu presupune şi că fiecare viaţă are un destin.
Andrei Pleşu: Dragă Gabriel, sunt de acord cu tine că trebuie să evităm solemnitatea discursului, pompa speculativă la care îndeamnă, adesea, măreţia termenului „destin”. Dar nu vom putea nici să reducem destinul la precizia unei ecuaţii. Tot ce vrem – o spun din nou, cât pot de apăsat – este să trezim interesul cititorului pentru o temă decisivă a parcursului său biografic. O temă care, dacă lipseşte din interogaţia sa cotidiană, îl lipseşte de preocuparea pentru sens, orientare, căutare, înţelegere. Pornind de aici, mă grăbesc să mă înscriu în fals faţă de ideea ta că „nu orice viaţă presupune un destin”. Eu cred că destinul ţine de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieţi. Asta fireşte, dacă nu înţelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieţii: nu au destin decât cei care lasă în urmă o statuie! Or, nu există viaţă, oricât de modestă, care să nu se încadreze într-un design destinal. Există însă oameni, nu puţini, care nu-şi pun, aproape niciodată, problema destinului. Oameni care nu-şi trăiesc viaţa sub specia interogaţiei. Au doar întrebări pragmatice, imediate, funcţionale, dar nu se „irosesc” în reflecţii „colaterale”. Aşadar: nu există oameni şi vieţi fără destin, dar există oameni fără întrebări, oameni care nu îşi dau niciodată întâlnire cu sensul propriei vieţi.
Gabriel Liiceanu: Dragă Andrei, spuneam că atât tragicul, cât şi destinul sunt „concepte măreţe”. Iar când un concept e măreţ, e pândit de supralicitare în detrimentul preciziei şi al rigorii. Toţi vrem să ne împărtăşim din măreţia lui şi, de aceea, toţi trecem prin viaţă hiperbolizând. Pentru că tot ce ni se întâmplă nouă pare important, este firesc ca tot ce ni se întâmplă să capete proporţii pe măsura atenţiei de care ne bucurăm în ochii noştri. Şi cine, când e vorba de viaţa lui, ar fi atât de modest încât să nu vorbească despre ea în termeni de destin? Ca şi tragicul, destinul are accente sublime. Există oare vreun om care să iasă din lume fără să fie convins că a auzit în mai multe rânduri bătaia destinului la poarta vieţii sale? Toţi credem, trecând prin viaţă, că ne-am înfruptat din „măreţia destinului”. Dar asta nu presupune şi că fiecare viaţă are un destin.
Andrei Pleşu: Dragă Gabriel, sunt de acord cu tine că trebuie să evităm solemnitatea discursului, pompa speculativă la care îndeamnă, adesea, măreţia termenului „destin”. Dar nu vom putea nici să reducem destinul la precizia unei ecuaţii. Tot ce vrem – o spun din nou, cât pot de apăsat – este să trezim interesul cititorului pentru o temă decisivă a parcursului său biografic. O temă care, dacă lipseşte din interogaţia sa cotidiană, îl lipseşte de preocuparea pentru sens, orientare, căutare, înţelegere. Pornind de aici, mă grăbesc să mă înscriu în fals faţă de ideea ta că „nu orice viaţă presupune un destin”. Eu cred că destinul ţine de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieţi. Asta fireşte, dacă nu înţelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieţii: nu au destin decât cei care lasă în urmă o statuie! Or, nu există viaţă, oricât de modestă, care să nu se încadreze într-un design destinal. Există însă oameni, nu puţini, care nu-şi pun, aproape niciodată, problema destinului. Oameni care nu-şi trăiesc viaţa sub specia interogaţiei. Au doar întrebări pragmatice, imediate, funcţionale, dar nu se „irosesc” în reflecţii „colaterale”. Aşadar: nu există oameni şi vieţi fără destin, dar există oameni fără întrebări, oameni care nu îşi dau niciodată întâlnire cu sensul propriei vieţi.
Precomandă cu autograful autorilor și livrare din 12 noiembrie.
Gabriel Liiceanu (n. 1942) este filozof, eseist şi scriitor, personalitate civică şi academică. Jurnalul de la Păltiniş este un bestseller al anilor ’80, mijlocind întâlnirea cititorilor cu modelul cultural construit de Noica. Tragicul, Cearta cu filozofia, Despre limită, Uşa interzisă, Despre minciună, Despre ură, Despre seducţie, Declaraţie de iubire, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunoscut, Dragul meu turnător, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Continentele insomniei, Aşteptând o altă omenire, Caiet de ricoşat gânduri, Isus al meu sunt o parte dintre volumele publicate de-a lungul timpului la Editura Humanitas.
Gabriel Liiceanu (n. 1942) este filozof, eseist şi scriitor, personalitate civică şi academică. Jurnalul de la Păltiniş este un bestseller al anilor ’80, mijlocind întâlnirea cititorilor cu modelul cultural construit de Noica. Tragicul, Cearta cu filozofia, Despre limită, Uşa interzisă, Despre minciună, Despre ură, Despre seducţie, Declaraţie de iubire, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunoscut, Dragul meu turnător, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Continentele insomniei, Aşteptând o altă omenire, Caiet de ricoşat gânduri, Isus al meu sunt o parte dintre volumele publicate de-a lungul timpului la Editura Humanitas.
Andrei Pleşu (n. 1948) este scriitor, filozof, eseist, un reper al vieţii publice şi academice româneşti. Este director fondator al revistei Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă. A debutat cu eseuri de filozofie, istorie şi teorie a artei. Fără a abandona discursul filozofic, l-a lărgit spre explorările teologice sau etice (Minima moralia, Despre îngeri, Despre bucurie în Est şi în Vest). Este o voce inconfundabilă a publicisticii, aplecându-se asupra unor subiecte actuale ale politicii, culturii sau vieţii cotidiene. Alte titluri includ: Jurnalul de la Tescani, Limba păsărilor, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Obscenitatea publică, Comèdii la porţile Orientului, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Faţă către faţă: Întâlniri şi portrete, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste, Din vorbă-n vorbă.23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Nelinişti vechi şi noi, Despre inimă şi alte eseuri.
